Despre lucrurile despre care nu se poate vorbi și este imposibil să se tacă, trebuie să se vorbească până la trezirea „acelor spații în care – oricât de slab – vocea umana mai are ecou“ (André Schwarz-Bart, p. 407), până când cuvântul neputincios va căpăta forta copleșitoare a strigătului mut al suferinței și morții și până când nici o ureche nu se vă mai refuza ascultării... Despre această imposibilitate de a tăcea și neputința de a vorbi mărturisesc textele adunate în acest volum de Oliver Lustig, texte în parte literare, în parte simple și zguduitoare mărturii ale supraviețuitorilor (Hedin Fried, Wieslaw Kielar, Miriam Korber, Nyiszli Miklos, Sonia Palty) sau ultime însemnări ale celor care nu au mai supraviețuit (jurnalele fetițelor de numai 13 ani, una din Amsterdam, cealaltă din Oradea, Anne Frank si Eva Heyman).